Nu sunt cel mai mare fan al merelor consumate în formă brută. O sa prefer mereu strugurii și cireșele, dar cum nu se găsesc pe tot parcursul anului (sau, mă rog, se găsesc în Piața Dorobanți cu 150 de lei kg.) și cum câteodată chiar mi se face poftă de un măr verde, cumpăr.
Ultima dată mi s-a făcut pofta prin ianuarie. Am luat vreo 5 și le-am depozitat în sertarul de jos al frigiderului. Pe primele două le-am consumat în prima zi, pe următoarele două în săptămâna ce a urmat. Ultimul a rezistat eroic. Uitasem de el, cumva ajunsese să fie precum bannerele acelea pe care după un timp efectiv nu le mai observi. Îți faci treaba în jurul lor, cumva știi că sunt acolo, dar le ignori fără ca măcar să-ți dai seama că faci asta. L-am descoperit în weekend când am dezghețat frigiderul și am constatat cu stupoare că a mărul meu a împlinit 4 luni, o vârsta pe care nu multe o ating. Desigur, sunt puțini și acei oameni se pot mândri cu suta de ani, dar mărul meu nu are nici măcar riduri și nici nu pare că ar suferi de vreo boală. Culmea, îi zice „Granny Smith”. More »
Luni am dus-o pe Anca la teatru. Am fost să vedem „Chutney”, o piesă jucată într-un cadru intim, într-o cameră mică și prietenoasă a bistro-ului Upper Green. Nu prea știam la ce să ne așteptăm, dar spectacolul ne fusese recomandat de Marius Manole, un om pe care îl admir foarte mult, așa că nici nu am îndrăznit să mă gândesc la posibilitatea de a pleca dezamagită. În plus, eu am fost mereu fanul declarat al pieselor de teatru jucate în spații mici, cu public restrâns, căci îmi place să fiu cât mai aproape de actori, să le pot observa mimica feței și să simt mai bine emoțiile pe care le transmit.
De exemplu, dacă „Chutney” s-ar fi jucat într-o sală mare, puțini ar fi fost cei care s-ar fi bucurat nu numai de expresivitatea Valentinei Popa, o actriță extraordinar de talentată, ci și de mirosul îmbietor al minunatului preparat ce fusese pregătit chiar atunci, în fața noastră, chiar de Valentina. În toată povestea, curmalele, scorțișoara, cuișoarele au avut și ele rolul lor bine definit. Au întregit experiența și au făcut din ea una memorabilă pe care o recomand cu mare drag. La sfârșit aveți ocazia să și gustați din minunatul chutney și, vă spun, este excelent! :D More »
De Tudor Chirilă nu am fost niciodată îndrăgostită. Nu că nu ar fi un băiat simpatic, dar nu am nutrit niciodată sentimente de acest gen pentru vreun artist. M-am îndrăgostit de voci, m-am îndrăgostit de piese, dar niciodată de soliști, basiști sau bateriști. I-am apreciat, i-am lăudat, dar nu am leșinat la concerte.
Țin minte însă că la primul Stufstock, acum 9 ani, am stat în primul rând, lipită de gard, ca să fiu cât mai aproape de scenă la cântarea celor de la Vama Veche. M-au dat și la televizor. Îi iubeam, aveam toate albumele lor și le știam piesele pe de rost – de la „Ana” și „Nu am chef azi”, până la „Iubește” și „Curva Regimentului”. De ce să nu recunosc, îmi pare rău că s-au despărțit băieții, dar îmi pare bine că îmi pare rău, dovadă că au fost cu adevărat buni și ne-au lăsat piese minunate. :) More »
Știți senzația aceea de parcă te paște infarctul în momentul în care jucătorii echipei pe care o susții se pregătesc să execute lovituri de la 11m? Adrenalina crește, inima bate puternic și parcă te încearcă și un ușor sentiment de teamă. La mine se manifestă atât de intens încât de multe ori nu sunt în stare să mă uit. Desigur, nu e viața mea în joc (nici măcar viața lor, că doar nu o să ajungă Ramos la sapă de lemn din pricina „degajării” din semifinala CL), dar inexplicabilul fenomen, pe cât e de inexplicabil, pe atât e de real. Și zău, să nu-mi spuneți că mi se întâmpla numai mine, că nu vă cred!
Am trăit aceleași sentimente aseară, în Flair Angel, barul unei agenții de barmani de care probabil ați auzit anul trecut, când unul dintre membrii săi, Luca Valentin, campion național la bartending, a ajuns în finala primei ediții ”Românii au Talent”. Mi-a plăcut show-ul, dar în momentul în care între tine și reprezentație nu se mai află decât barul, starea de spirit e cu totul alta. Cu totul. Prin asta am trecut eu ieri, când Ionuț, vicecampionul național, s-a jucat cu sticlele la mai puțin de 2m de mine și m-am simțit de parcă m-aș fi uitat la loviturile acelea de departajare de care vă spuneam mai devreme. Știam că nu am ce să pățesc, dar îmi doream atât de mult să iasă totul perfect, încât devenisem una cu Ionuț și tresăream la fiecare mișcare mai complicată. Mă băgasem cu totul în scaun și instinctul mă îndemna să mă uit în altă parte, doar-doar să nu văd cum se sparge sticla de podea. A ieșit perfect. More »
Nu mă mai uitasem la snooker din copilărie, când se întâmpla să-l nimeresc pe Eurosport și mi se părea că e mereu același meci. Desigur, nu e exclus chiar să fi fost același meci, căci doar săptămâna trecută ce au dat de minim 5 ori în reluare meciul care a dus la eliminarea lui Judd Trump. Pe de altă parte, la începutul săptămânii trecute habar nu aveam cine este Judd Trump. Nu știam nici măcar de Ronnie O’Sullivan sau de Stephen Hendry, dar i-am recunoscut imediat ce i-am văzut. Mai ridați, cu altă freză, dar trăsăturile îmi rămăseseră întipărite în minte.
Nu știu să vă spun exact ce s-a întâmplat, dar de lunea trecută urmăresc cu sufletul la gură fiecare meci. Și atunci când nu pot, spamez butonul de refresh de aici pentru a afla care mai e scorul. Nu numai că am învățat rapid toate regulile și jocul pare în sfârșit să aibă sens, dar am deja preferați și jucători care mi se par antipatici și am ajuns în punctul în care nu reușesc să-mi dau seama de ce nu sunt mai mulți oameni pasionați de acest joc. Am testat puțin terenul pe Twitter zilele trecute și am mai aruncat câte un Carter, un Hendry, un Maguire și am primit un singur reply (mulțumesc, Bogdana!). Azi am întrebat direct “Se mai uită cineva la Snooker” și am primit 3. Doar 3! Și nu mă înțelegeți greșit, n-aș vrea să se umple twitter-ul de comentarii inutile cum se întâmplă în cazul unui meci de fotbal, dar mi-e clar că acest sport nu se bucură de destulă promovare. Și îmi pare rău.
Ce mi se pare însă de domeniul fantasticului More »
Vă spuneam în ultimul articol că m-am apucat de citit cartea lui Mark Vernon, „42 de gânduri profunde despre viață, univers și tot restul”. Am avut ceva spor, aproape că am terminat-o, și mi-am dorit tare mult să împărtășesc cu voi un capitol care abordează rețelele sociale dintr-o perspectivă foarte interesantă. Sunt idei care mi-au trecut și mie prin cap nu de puține ori, dar nu am reușit să găsesc și cuvintele potrivite pentru a le pune pe hârtie – sau, mă rog, pe blog :) - și, cred eu, merită atenția voastră.
–
Lumea recent apărută și în plină dezvoltare a relațiilor virtuale a dat la iveală un verb nou: „a se împrieteni”. Acest lucru se petrece atunci când oamenii se conectează la rețele de socializare cum sunt Myspace sau Facebook. Există o diferență considerabilă față de „a fi prieten”, care implică să ajungi să cunoști pe cineva. „A te împrieteni” înseamnă doar a fi conectat cu cineva. Atunci când te împrietenești, nu intenționezi să te întâlnești cu cineva și poți renunța la o asemenea „prietenie” la fel de repede precum ai inițiat-o.
Eliminarea lui „a fi” – deficitul ontologic al împrietenirii – pare să-l elibereze pe individul aflat în căutarea de prieteni de toate limitările cantitative. More »
Women on Web – evenimentul cu cea mai mare cantitate de estrogen și energie pozitivă. :) Organizat de Evensys și transmis live cu sprijinul Radio Lynx.
Cristi este un reprezentant de seamă al Colegiului Național Sfântu Sava din București, liceu pe care, o spun cu mândrie, l-am absolvit și eu. Cristi este clasa a XII-a și se pregătește pentru admiterea la Medicină. Cristi este rom, dar asta ar trebui să fie, nu-i așa, mai puțin important.
Alături de el, Robert și Neculae, într-un spot filmat în cadrul campaniei antidiscriminare „Profesioniști romi în domeniul medical”.
Ei sunt doar trei dintre miile de tineri romi care se străduiesc să ne demonstreze că ne înșelăm atunci când ne imaginăm un viitor incert pentru ei.
Dacă mă-ntrebați pe mine, toate cărțile bune ar trebui să fie călătoare. Să se bucure de ele cât mai mulți oameni și să-ți fie drag să le dai mai departe. Să fie un proces natural și să nu fie nevoie de campanii de promovare. Nu e utopic și orice imbold în această direcție este binevenit, sub orice forma ar fi el, așa că m-am implicat cu mare drag în noul proiect al editurii ALL, lansat chiar azi, cu ocazia Zilei Internaționale a Cărții.
În cadrul campaniei „Cartea călătoare”, 50 de cărți își vor lua zborul prin țară, vor fi citite și date mai departe. Ruta lor poate fi urmărită pe pagina de Facebook a editurii sau pe Twitter, pe hashtagul #carteacalatoare, iar traseul final îl vom afla de azi într-un an, pe 23 aprilie 2013.
De la mine va pleca o carte scrisă de Mark Vernon, un scriitor care mi-a trezit interesul imediat ce am aflat că pe lângă profesia de jurnalist la publicațiile The Guardian, The Philosophers’ Magazine, Financial Times și New Stateman, se mai mândrește și cu un doctorat în filosofie, o licență în teologie și o diplomă în fizică, toate obținute în cadrul unor universități de prestigiu din Marea Britanie. Wow! More »
Săptămâna trecută m-am dus iar hotărâtă să donez sânge. Nu de alta, dar ultima dată mă „certase” doamna doctor că nu merg mai des, în condițiile în care am o grupă de sânge rară (B Negativ) și, în mod normal, un om sănătos poate să doneze de 4 ori pe an. Întrebasem atunci de ce nu se implementează un soi de sistem de reamintire a donatorilor că a venit vremea să se ducă iar la Centrul de Transfuzii. Cum încă o ducem prost la capitolul logistică – atât de prost încât trebuie să avem mare grijă să nu ne pierdem carnetul de donator, căci o dată cu el ne pierdem și dreptul de a dona pe o perioadă de un an -, evident că un sistem de reamintire prin SMS nu o să fie implementat prea curând, așa că mi-am pus eu propriul reminder.
Din păcate, pentru prima oară în istoria mea de donator, am fost refuzată. Tensiune prea mică, hemoglobina la fel, un prim semn de anemie, ce s-a transformat în îndemnul de a mâncă mai multe urzici (ha!), spanac și alte surse de fier, alături de proteine pe care să se fixeze. Încă nu reușesc să-mi dau seama cum de am ajuns în punctul acesta – eu dau vina pe faptul că nu dormisem bine cu o noapte înainte -, dar am promis oricum că o să fiu mai atentă la capitolul alimentație sănătoasă. Concluzia doamnei doctor: „Spanac și ficăței de pui și ne vedem peste o lună!”.
Cum doamna doctor nu a fost singura care m-a certat în ziua respectivă, ci și o serie de prieteni supărați că am anunțat prea târziu faptul că merg să donez sânge, căci ar fi vrut și ei să vină, anunț de data aceasta timp faptul că pe 11 mai, la ora 9:30 mă găsiți în față la Metrou Victoriei (ieșirea din fața Guvernlui). Oricine vrea să participe la „evenimentul de donare în grup” este mai mult decât binevenit. Singura condiție este să vină odihnit, mâncat și să se uite din timp peste formularul de donator, pentru a fi sigur că este apt:Ce trebuie să știi înainte să mergi să donezi sânge. More »
S-a comentat